Fă o plimbare prin Bucureștiul de altădată (III) - Drumeție în istorie

Bucureștiul este un oraș-surpriză, pentru că, în spatele blocurilor, ascunde și locuri de demult sau despre care nici noi, cei care locuim aici, nu știm că există.

Bine ați revenit în cea de-a treia parte (și ultima) a drumeției de 9 kilometri prin centrul Bucureștiului istoric destinat amatorilor de plimbări educative! Cu ajutorul ghidajului oferit de Andrei Ionel, managerul agenției de turism Geoarhiva (Geoarhiva.com), ați parcurs primele două etape: traseul roșu, de la Piața Unirii până la intrarea în Parcul Carol I, și traseul albastru, din Parcul Carol I până la Autogara Filaret. Traseul verde cuprinde vechea zonă industrială a capitalei, rămășițele fostului cartier Uranus și comorile ascunse în spatele clădirilor socialiste construite în anii 1980.

Harta traseului. Sursa imagine fundal: ArcGIS

După ce ieșiți din Autogara Filaret (ultimul obiectiv de pe traseul albastru), reveniți în părculețul din fața ei pentru a continua incursiunea în platforma industrială situată pe platou. Vă înscrieți pe Strada Fabrica de Chibrituri și vă opriți un pic la numărul 30. Aici se află „noul sediu" al Monetăriei Naționale din Dealul Filaret, pe scurt - Monetăria Statului (22). Am pus între ghilimele „noul sediu", pentru că acesta datează totuși din 1935. La trei ani după apariția oficială a monedei naționale, s-a înființat Monetăria Statului (pe 24 februarie 1870), în prezența lui Carol I, a prim-ministrului Alexandru Golescu și a ministrului de finanțe I.C. Brătianu. Primul sediu al acesteia se afla pe Șoseaua Kiseleff, dar a fost demolat în 1912 și în locul respectiv s-a construit Muzeul Țăranului Român. Din 1956 până în 1990, Monetăria a fost subordonată Băncii Naționale a României, iar ulterior a fost reorganizată ca regie autonomă. Este locul unde se bat în prezent monede, medalii sau bijuterii din metale prețioase. Eu am fotografiat clădirea de pe trotuarul de vizavi, dar vă recomand să o admirați de-aproape, pentru că are niște basoreliefuri foarte frumoase.

Monetăria Statului

Primele case muncitorești ale Bucureștiului

Strada Fabrica de Chibrituri se intersectează cu Șoseaua Viilor, dincolo de care continuă sub denumirea de Spătarul Preda. Pe voi vă interesează doar porțiunea până în Șoseaua Viilor. Imediat înainte de intersecție, pe partea stângă, se zăresc niște case vechi fără etaj. Vă recomand ca, în loc să cotiți la dreapta, să vă abateți câțiva metri la stânga și să intrați pe strada Învoirii (23) care este în formă de U, cu ambele capete în Șoseaua Viilor. Cele 30 de case ridicate aici între 1897 și 1898 au fost date în folosință muncitorilor de la Fabrica de Ulei Mohr (redenumită ulterior, pe rând, Phoenix, 13 Decembrie și Muntenia). După înființarea Gării Filaret, în 1869, platforma industrială din zonă s-a dezvoltat prin construirea mai multor fabrici, iar ridicarea de locuințe pentru muncitori a devenit necesară, fiindcă aceștia locuiau în condiții grele, în case tip vagon, înghesuiți mai mulți într-o cameră, fără băi (lucru care favoriza dezvoltarea și răspândirea tuberculozei). Pentru a reduce costurile de construcție, pe strada Învoirii s-a optat pentru proiectarea unor locuințe-tip, grupate câte două, cu camere mari și luminoase. Fiecare locuință revenea unei singure familii și avea apă curentă. Stilul architectural de la exterior este unul eclectic (sunt îmbinate mai multe elemente decorative). După 1950, locuințele au fost preluate de stat. Au scăpat de demolare în comunism, pentru că erau case foarte bune, dovadă că se țin destul de bine pe poziții și în prezent. Fabricile din zonă au dispărut rând pe rând. Lucru firesc, spune Andrei Ionel, pentru că după extinderea orașului, industria s-a mutat din centru la periferie.

Locuințele-tip de la sfârșitul secolului XIX de pe strada Învoirii

Podul Calicilor, vama construită de arhitectul Romei și fabrica de bere a lui Bragadiru

Reveniți pe Şoseaua Viilor și continuați drumul spre nord, până vă intersectați cu linia tramvaiului 32, zonă cunoscută sub numele de Piaţa Chirigiu. Chirigiii erau vechii „taximetrişti” care, contra cost, transportau oameni sau mărfuri cu căruţele. Linia de tramvai continuă pe Bulevardul George Coșbuc până la capăt, în bucla de la Unirii. Este un caz fericit de deviere a traficului de pe o arteră veche, plină de istorie, pe una nouă. Dacă vă amintiți, ați mai întâlnit acest caz și în timpul drumeției pe traseul roșu, pe Calea Șerban Vodă, ferită de traficul și zgomotul de pe Cantemir. Traversați bulevardul și vă înscrieți, spre est, pe vechea Cale a Rahovei, cea care duce la Curtea Veche din Centrul Istoric. Acum două secole, strada se numea Podul Calicilor, pentru că aici trăiau persoanele cu dizabilități și nevoiașii. Calicii au fost alungați odată cu extinderea orașului, iar podul s-a numit o perioadă scurtă Drumul Craiovei. Numele actual vine de la orașul Rahova din regiunea Vrața, Bulgaria, unde românii au câștigat o bătălie împotriva turcilor în timpul Războiului de Independență.

Calea Rahovei (Podul Calicilor)

După ce treceți de Piaţa de Flori, întâlniți două clădiri reprezentative ale arhitecturii industriale de la sfârşitul secolului XIX: Vama Bucureşti Antrepozite şi Fabrica de Bere Bragadiru, prima renovată complet, a doua... renovată așa și-așa. Vama București Antrepozite (24), construită după planurile arhitectului italian Giulio Magni (fost arhitect-șef al Bucureștiului, dar și al Romei) și ale inginerului Anghel Saligny, a fost deschisă oficial în 1898, dar ea a fost gata abia în 1945, fiindcă a trecut prin modificări și renovări între timp. Ansamblul cuprindea Bursa Mărfurilor, o clădire administrativă, patru depozite, o șină de cale ferată și unul dintre primele castele de apă din țară. În comunism, Bursa Mărfurilor a fost desființată pentru că se trecuse la sistemul economic planificat, iar clădirea vămii a devenit spațiu de depozitare. Când s-a început construcția Casei Poporului, în 1983, Vama Antrepozite a servit drept loc de organizare pentru șantier, iar asta a salvat-o de la demolare. A scăpat ea atunci, dar a fost lăsată în paragină după un incendiu în 1990. Clădirea a fost cumpărată după șaisprezece ani de actualii proprietari și renovată între 2006 și 2008. I s-a dat numele „The Ark”, i s-au păstrat fațada din cărămidă și denumirea inițială „Bursa de Mărfuri” de pe frontispiciu, i-a fost înlocuit și înălțat acoperișul, iar în spate au fost ridicate săli de evenimente. Nu am reușit să aflu cine-i zeița pusă pe acoperișul de deasupra intrării, cea care mângâie un cățel cu o mână, iar cu cealaltă ține un neon care luminează noaptea, dar poate aflați voi și-mi transmiteți și mie. Dau o bere bună!

Clădirea Vămii Bucureşti Antrepozite

Apropo de bere bună… În perioada interbelică, Vama Antrepozite s-a învecinat cu celebra fabrică de bere a lui Dumitru Marinescu Bragadiru. După ce a lucrat ca băiat de prăvălie la „chir Iancu Ştefănescu, rachieriu și cofetar lângă Piață Albă” și a moștenit afacerile acestuia, Marinescu a strâns bani frumoși vânzând rachiu Armatei și spirt spitalelor în timpul Războiului de Independență. Cu ei a deschis prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru de lângă București, comună al cărei nume și l-a însușit. Ulterior, a cumpărat 10 hectare de teren lângă Piața Principesa Maria (actuala Piață George Coșbuc) și a înființat în 1985 Fabrica de bere „Dumitru Bragadiru și Fiii", la concurență cu deja cunoscutele fabrici Luther și Oppler. Licoarea amăruie se producea cu ajutorul mașinilor cu aburi de 120 cai putere care prelucrau orz de la noi și hamei din Boemia, iar apa se trăgea din două puțuri de mare adâncime (200 metri). De aceea era berea atât de bună pe vremuri. În 1909, fabrica a fost organizată ca societate pe acțiuni și a prosperat, ajungând pe locul trei în Europa. Celor peste 250 de angajați care lucrau în fabrică, Bragadiru, om inimos, le-a construit locuințe de serviciu, le-a oferit concediu plătit și asigurări sociale. Industriașul a donat primăriei 2 hectare de teren pentru construirea bulevardului Coșbuc și a înființat prima rețea telefonică din România care făcea legătura între fabrică și moșia de la Bragadiru. După moartea lui, în 1915, afacerea a fost administrată cu succces de fiul cel mare care se numea tot Dumitru. Totul a mers bine până la declanșarea războiului și a furiei comuniste. Pe 11 iunie 1948, fabrica a fost naționalizată și redenumită Rahova după artera pe care se afla. Declinul dramatic a început în anii '80, odată cu demolările masive din zonă, dar a continuat și după Revoluție, când fabrica a fost abandonată. În prezent, doar Corpul 1 al fabricii de bere Bragadiru (25) este restaurat și funcționează ca spațiu comercial, restul clădirilor fiind în pericol de prăbușire.

Corpul restaurat al Fabricii Bragadiru

Amintiri din cartierul Uranus

Părăsiți Calea Rahovei pentru numai câteva minute și mergeți 100 de metri pe Strada Uranus. Pe vremuri, aceasta pornea de la actualul Pod Izvor, traversa Dealul Arsenalului și se oprea în intersecția unde a fost ridicată Vama București Antrepozite. Pe stânga este gardul din cărămidă al vămii, iar în dreapta o să vedeți intrarea pe strada Săpunari (26). Plimbarea printre casele vechi de peste un secol, unele dărăpănate, cu niște curți mici, vă ajută să vă faceți o idee (dacă sunteți născuți după 1980) despre cum arăta cartierul Uranus, ras de pe fața pământului de buldozerele care făceau loc Casei Poporului. Din păcate, pavimentul din piatră, printre ultimele care mai erau în București, a fost înlocuit cu asfalt. Din fericire, vă pot arăta o fotografie făcută de Andrei Ionel străzii Săpunari când încă era pavată cu piatră cubică.

Strada Săpunari, înainte și după ce a fost asfaltată

Colosul interbelic versus Colosul socialist de pe Calea Rahovei

Strada Săpunari vă conduce înapoi în Calea Rahovei, la intersecţia triunghiulară cu Strada Sabinelor. În față se deschide un peisaj care sper să nu vă șocheze și pe voi cum m-a șocat pe mine. Spre sud sunt blocurile industriale fantomatice de pe terenul familiei Bragadiru, iar în față, spre nord, se află o clădire din marmură imensă: Casa Academiei sau Casa Elenei Ceaușescu, începută în 1982 și neterminată nici astăzi, în 2021. Această construcție megalomană pare că îi declară război celei situate vizavi: Palatul Bragadiru (27), un edificiu impunător al zonei înainte de construirea Noului Centru Civic.

După ce a ridicat fabrica de bere, Dumitru Marinescu Bragadiru a stabilit reședința familiei în apropiere și a construit un loc de recreere („loisir", cum se spunea pe atunci în Micul Paris), urmând o veche tradiție conform căreia lângă orice fabrică de bere trebuia să existe și un local pentru degustare. Astfel a luat naștere „Colosul”, cum era cunoscută clădirea Palatului Bragadiru la începuturile sale, prin anul 1909. La fel ca fabrica de bere, palatul a fost construit după planurile concepute în 1894 de arhitectul austriac Anton Shuckerl. Avea o sală de spectacole, o bibliotecă, popicărie, magazine și birouri la parter, iar la Grădina Bragadiru, muzica se asculta cu bere proaspătă, cu crenvurști, cu șuncă, unt și ridichi. Și nu orice fel de muzică: cântau orchestre conduse de dirijori aduși special de la Viena. Dupa naționalizarea din iunie 1948, palatul a devenit Casa de Cultură Lenin a sectorului V și a funcționat astfel până la Revoluție. Lăsat ulterior în paragină, a fost retrocedat în 2003 proprietarilor de drept care au reușit să refacă clădirea de la început de secol XX. În prezent funcționează ca restaurant și sală de evenimente. În iunie 2021, un celebru teatru independent și-a redeschis sediul chiar aici, la palat, iar spectacolele jucate afară, pe terasă, amintesc de atmosfera grădinilor de vară Union sau Oteteleşanu din Bucureştii anilor 1900.

Corpul neterminat al Casei Academiei (planul I, stânga) și Palatul Bragadiru (dreapta)

Înapoi pe Podul Calicilor, spre Curtea Veche

După ce treceți de Palatul Bragadiru, Calea Rahovei coboară în serpentină în Bulevardul Libertăţii și ia sfârșit în blocurile de peste drum. Serpentina este o deviație a vechiului traseu al străzii, făcută să aibă loc Casa Tovarășei. Aici, pe locul clădirii abandonate din marmură, erau la începutul anilor ’80 străzile Arionoaia, Meteorilor, Ecoului, Minotaurilor, Lăzureanu și altele. În filmul „Angela merge mai departe", lansat în 1981 (îl găsiți pe YouTube), apare un cadru cu un taxi deplasându-se pe strada Ecoului.
Mergeți și voi mai departe. Odată ce ajungeți în Bulevardul Libertății, Calea Rahovei a zilelor noastre se termină, dar Calea Rahovei de odinioară (Podul Calicilor) continuă prin spatele blocurilor socialiste. Traversați bulevardul pe la trecerea de pietoni adiacentă Pieţei Regina Maria şi mergeți 50 de metri pe trotuarul de nord al bulevardului cu același nume. Pe partea stângă începe Strada Tismana, strada de acces în spatele blocurilor, unde întâlniți iar vechea Cale a Rahovei. Aceasta a fost secționată în trei în urma construcției Noului Centru Civic, iar bucata dintre bulevardul Libertății și bulevardul Unirii a primit numele dirijorului român George Georgescu. Vă aflați pe una dintre arterele principale ale Bucureştilor de altădată, dovadă fiind fosta clădire a Primăriei Sectorului Albastru (28) care dateaza din perioadă interbelică, atunci când Bucureștiul era împărțit pe culori. Imobilul cu influențe art-deco din anii ’20 avea pe vremuri deasupra intrării stema regală și stema Bucureștilor, îndepărtate de comuniști în 1947. În prezent Primăria Sectorului Albastru este… roz și aici își are sediul Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar. Deși strada George Georgescu este în paragină și majoritatea clădirilor sunt dărăpănate, traversarea ei vă va purta înapoi în timp. Încă se mai pot vedea vechile prăvălii, iar unele case mai păstrează tăblițele care dovedeau abonarea la serviciul interbelic de salubritate.

Fostul sediu al Primăriei Sectorului Albastru

Clădire interbelică de pe strada George Georgescu

Podul Calicilor este întrerupt de blocurile socialiste care dau în Bulevardul Unirii, așa că treceți printr-unul dintre gangurile de pe partea stângă, mai exact prin cel aflat în dreptul Colegiului Național „Mihai Eminescu". Ajungeți pe marele Bulevard Unirii sau Victoria Socialismului, așa cum se numea în 1987, anul inaugurării.

Bulevardul Unirii, vedere spre Palatul Parlamentului

Biserica unde nu s-au ținut niciodată slujbe de înmormântare

Faceți dreapta spre trecerea de pietoni, traversați pe partea nordică încă un gang care vă readuce pe Podului Calicilor (ați parcurs două dintre cele trei „rupturi” ale vechii Căi a Rahovei), mai traversați un gang (promit că-i ultimul) și ajungeți iar pe vechiul pod, mai exact pe aleea principală a Parcului Tribunalului, cel din spatele Palatului Justiţiei. Pe partea dreaptă, întâlniți un monument istoric deosebit: Biserica Domniţa Bălaşa (29) de pe Strada Sfinții Apostoli. În anul 1743, cea de-a șasea fiică a lui Constantin Brâncoveanu, Domnița Bălașa, și soțul ei, banul Manolache Rangabe, zis Lambrino, au ctitorit primul lăcăș de cult pe terenurile din centrul vechiului București, primite ca zestre de domniță. Biserica a tot fost dărâmată din pricina calamităților și reclădită, până când, în timpul domniei Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, a fost zidit pentru a patra oară actualul lăcaș de cult, între 1881 și 1885. Arhitect a fost numit Alexandru Orăscu, ajutat de Carol Benesch și Hartman. Biserica este construită în formă de cruce, cu elemente neobizantine. În interior găsiți două sculpturi, lucru neobișnuit într-o biserică ortodoxă: monumentul funerar al Domniței Bălașa și cel al Principesei Zoe Brâncoveanu, prima soție a domnitorului Ghe. D. Bibescu. O altă curiozitate o reprezintă faptul că aici nu s-au săvârșit niciodată slujbe de înmormântare. A fost cerința din testamentul ctitorilor care se respectă și în zilele noastre. La finalul anilor ‘80, Domnița Bălașa a fost ascunsă, ca multe alte biserici din zonă, în spatele blocurilor Noului Centru Civic și a scăpat de demolare. 

Biserica Domnița Bălașa

Ieșiți în Splaiul Independenței. Vizavi de treptele vechiului tribunal, dincolo de râul Dâmbovița, se vede bariera de la intrarea în Centrul Istoric, locul de întâlnire al petrecăreților care merg la restaurantele și cluburile din zonă. Dacă vă uitați cu atenție, veți observa că Strada Sfinții Apostoli de pe care ați venit se continuă imaginar, peste râu, cu strada Șelari. Primul sector al Podului Calicilor se suprapune peste cei 50 de metri ai străzii Șelari, dintre barieră și intersecția cu Strada Franceză din Centrul Istoric. Acolo începea, de fapt, Podul Calicilor, iar legătura peste Dâmbovița se făcea pe un pod care a dispărut odată cu construcţia platformei din Piaţa Unirii.

 Intrarea pe Strada Şelari din Centrul Istoric

Kilometrul 9. Finalul traseului.

Ați ajuns la finalul drumeției de 9 kilometri prin zona centrală a Bucureștiului de altădată. Vă recomand să traversați râul pe oricare dintre podurile din apropiere, să vă opriți la una dintre terasele de pe Șelari și să savurați o băutură, o friptură sau o prăjitură „în pantă" (nu uitați că vă aflați pe un versant al Dâmboviței). Dacă închideți ochii și faceți abstracție de forfota din jur, poate veți auzi tangoul de demult, cântat de Cristian Vasile la „Vulpea Roșie":

„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine te-a iubit?".

Foto: arhiva personală, Andrei Ionel (Geoarhiva)