Mindcare, Centru psihoterapie, consiliere psihologica Bucuresti

Psihoterapia psihanalitica poate fi de ajutor daca crezi ca emotiile si gandurile personale pot sta la baza dificultatilor si problemelor tale. Ca si multe alte terapii, psihoterapia psihanalitica este o terapie prin cuvinte, presupune o relatie care implica un schimb de informatii si de emotii. Aceasta relatie in care "se joaca" si "se amesteca" emotiile, reactiile si comportamentele conduce catre tratarea si vindecarea multor probleme si dificultati personale. Din acest punct de vedere putand fi privita ca un laborator al relatiilor umane. Terapeutul urmareste comunicarea si ideile clientului sau, asa cum se desfasoara in terapie si nu da sfaturi.

PREZENTARE GENERALA Psihoterapia psihanalitica este sustinuta de teoria si cunoasterea psihanalitica (psihanaliza este creatia lui Sigmund Freud <1856 - 1939>. Aceasta forma de tratament a fost continuata si dezvoltata mult in timp. Ea incearca sa inteleaga alcatuirea si dinamica persoanei, legatura intre suprafata si adanc, intre ceea ce este spus si ne-spus, bazandu-se pe o intreaga teorie a dezvoltarii si interactiunii umane. Este o terapie care se focuseaza pe procesele inconstiente asa cum se manifesta in comportamentul actual al clientului. Aceasta forma de terapie pleaca de la premisa ca toti avem o parte inconstienta, ascunsa care are un rol deosebit si ne conduce si influenteaza gandirea, comportamentul, visele. Astfel, cunoasterea de sine presupune, indiferent daca e vorba de o tulburare psihica diagnosticata sau doar de o stare de disconfort personal, a descoperi treptat ce există în inconştientul propriu si ce forte il guverneaza. Deseori nu ne dăm seama în ce fel ne facem singuri rău sau că de fapt am putea realiza mult mai mult decât ne credem în stare. Psihoteraputul psihodinamic nu va pune accent pe simptom ci va avea un demers mai larg, de cautare si explorare mai profunda a acelor legaturi pe care mintea le-a facut la un moment dat si care a facut sa genereze anumite semne, simtome sau comportamente mai mult sau mai putin adaptate unei anumite situatii de viata. Adica, il va ajuta pe clientul sau sa isi recupereze \"memoria\", sa se recunoasca pe deplin in actele, cuvintele sau emotiile ce rezulta din experientele traite fara sa aiba senzatia ca o face influentat de altceva sau de altcineva, si ca altcineva se prezinta in locul sau. Tot acest proces psihanalitic nu este unul fara obstacole, fiind mai degraba caracterizat prin numeroase rezistente si o continua pendulare intre progres si regres, dar cu o tendinta generala de avansare. Pentru ca un client sa fie cu adevarat motivat de schimbare, terapeutul are sarcina de a-si ajuta clientul sa fie mai responsabil si sa inteleaga ce rol a jucat in propria sa dilema, sa descopere cum si-a realizat el insusi acest discomfort, de a ajunge sa isi asume partea sa de responsabilitate.

APLICABILITATE. CUI SE ADRESEAZA SI CE VIZEAZA: Psihoterapia psihanalitica constituie o abordare diagnostica si terapeutica care vizeaza atat o cunoastere mai autentica personala, cat si un spectru larg de problematici psihice si psiho-somatice, fiind o modalitate indicata atat in psihoterapia copiilor cat si a adultilor. Psihoterapia psihanalitica se poate derula in patru forme:

• individuala (client/terapeut)
• in grup (mai multi participanti si 1-2 terapeuti)
• in cuplu (un cuplu si 1-2 terapeuti)
• in familie

Situatii si probleme pentru care se poate apela la ajutorul psihoterapiei psihanalitice: Intelegerea propriei persoane, a conflictelor si impasurilor interioare, incredere si imagine/stima de sine gresit evaluata (ex. ganduri, emotii si comportamente atipice lipsite de sens, care ne fac sa suferim sau de care ne simtim rusinati, blocaj creativ, cresterea libertatii de decizie, gasirea unui mod mai creativ de a percepe si gandi lumea, etc).

• Probleme ce vizeaza relaţiile de comunicare profesionale, sociale sau de cuplu.
• Probleme sexuale, tulburări de identitate sexuală - insatisfactii, abuzuri emotionale sau sexuale
• Tulburări de control al impulsului
• Tulburări de adaptare Orice tip de tulburare de personalitate
• Tulburări de atasament (ex. probleme de separare, de pierdere/doliu, etc)
• Tulburari afective
• Tulburări anxioase
• Tulburări de comportament alimentar
• Tulburări de somn Anxietate Depresie (stari depresive, incapacitatea de a se bucura de viata, etc)
• Iritabilitate cronică Suferinţă şi durere cronică Obsesii şi compulsii, ruminaţii
• Fobii
• Boli psiho-somatice (emotii, reactii si comportamente asociate sau declansate de diverse boli sau tulburari fizice) Comportamente auto-agresive

LEGATURA PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA-PSIHIATRIE: De asemenea, combinarea psihoterapiei psihodinamice cu farmacoterapia este din ce in ce mai frecventa si in practica psihiatrica, pe masura ce se acumuleaza dovezile ca multe tulburari raspund mai bine la un tratament combinat, decat separat.

Deşi cunoaştem fraza clasică a basmelor "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi"... căsnicia nu este o stare, ci un proces. A-ţi împărţi viaţa cu cineva este total diferit de a împărţi cu cineva o lungă plimbare prin parc, un weekend sau a împărţi o cină cu cineva. Atunci când vorbim de căsătorie şi de cuplu, înţelegem o 'relaţie intimă', o relaţie foarte personală care implica experienţa trăită de un 'noi'. Importanţa acestor tulburări de relaţie şi de interacţiune apare mai clar atunci când ne gândim la importanţa suferinţei pe care o produce partenerului şi la influenţa pe care o pot exercita asupra bunei stări psihice şi fizice a partenerilor şi a celor apropiaţi. Fiecare cuplu are istoria sa dar şi anumite faze de formare, dezvoltare, destrămare. În fiecare din aceste faze, partenerii trec prin diverse crize personale care se răsfrâng asupra dinamicii de cuplu. Există câteva stadii, câteva acte într-o dramă plină de tensiuni, de fericire şi nefericire, de speranţe şi dezamăgiri, cu alte cuvinte, relaţia maritală este viaţa însăşi, şi deci inevitabil legată de conflicte, tensiuni, crize şi neînţelegeri. Fiecare etapă de viaţă, şi prin urmare şi de căsnicie, prezintă condiţii externe şi interne la care adaptarea este dificilă. Dacă pentru unii aceste crize sunt evenimente îmbogăţitoare, pentru alţii sunt copleşitoare. Pentru a înţelege relaţia maritală este important să recunoaştem fiecare fază de dezvoltare, cu crizele ei tipice, normale. Mai mult decât atât, în aceste frământări pentru găsirea soluţiilor adecvate se menţine vie relaţia maritală. Căsnicia impune curajul de a accepta creşterea reală, schimbarea şi riscarea propriei libertăţi. Cuplurile ar trebui să fie dispuse să se expună crizelor într-un mod adevărat. Crizele maritale nu sunt ele însele simptome patologice. Fenomenele patologice ale căsniciei apar din evitarea crizelor normale şi inevitabile ale dezvoltării. Într-un cuplu se desfăşoară un joc problematic între parteneri în care aceştia sunt captivi unul faţă de celălalt prin conflictele lor respective, mutuale nerezolvate, care sunt puse în act în mod iraţional. O relaţie de cuplu intensă determină o modificare substanţială a personalităţilor ambilor parteneri. Poate produce chiar personalităţi rigide în raport cu interacţiunea lor. Cu alte cuvinte, o personalitate care este produsul relaţiei de cuplu şi al influenţei partenerului va diferi uneori de acea personalitate dinafara relaţiei de cuplu. Personalităţile interacţionare sunt interdependente şi se definesc prin influenţa reciprocă pe care o au una asupra celeilalte. Unele tulburări de relaţie pot juca un rol important nu numai în declanşarea, ci şi în recidivele unor stări depresive, în tulburările psihosomatice, tulburări de adaptare, tulburări de dinamică sexuală.

Terapia de cuplu Întrebarea de baza la care trebuie să răspundă un cuplu care doreşte o întâlnire cu un specialist este: "Dorim noi doi să intrăm într-un proces de consiliere/terapie pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a dificultăţilor cuplului în traiul împreună? Suntem pregătiţi pentru a învăţa ceva din criza actuală?" Este important să distingem ceea ce ar fi de dorit şi ideal (scop ideal) de ceea ce este clinic posibil (scop realist). Terapia conjugală se adaptează nevoilor cuplului, stadiului său de dezvoltare şi posibilităţilor sale.

Terapeutul de cuplu Terapeutul de cuplu va încerca să păstreze o poziţie neutră, de observator obiectiv, sau poate va încerca să intre în 'jocul' cuplului respectiv şi să-i folosească legile în mod constructiv. Există în mare două forme de metode prin care se poate aborda psihoterapia de cuplu, unele ce vizează elaborarea conflictelor (de orientare psihanalitică) şi altele care vizează modificarea comportamentului şi care se inspiră din teoriile sistemice şi ale comunicării. În prima formă, terapia încearcă să înţeleagă mai bine comportamentul partenerilor cu motivaţiile lor inconştiente. În a doua formă, se pleacă de la o modificare directă a comportamentului şi comunicării, sprijinindu-se pe învăţarea bazată pe efect. Articole

• Psihoterapie cuplu
• Simularea orgasmului - o denaturare a adevărului, un compromis?
• De câte ori în viaţă ne putem întâlni dragostea?
• Implicaţii sociale şi psihologice ale relaţiilor sexuale ocazionale

Se bazeaza pe teoria potrivit careia familia este un sistem care incearca sa isi mentina homeostazia, indiferent de cat de maladaptativ ar putea fi acest sistem. Tehnicile constau in abordarea sistemica a cazului ,unul este vazut in termenii relatiei lui cu ceilalti, deoarece oamenii influeanteaza intr-un fel sau altul si sunt influentati la randul lor de cei din jur intr-un sistem relational. Terapia familiala lucreaza cu toate problemele care afecteaza un om, precum si cu sistemul din care acesta face parte, si face posibila rezolvarea deoarece un simtom este tratat impreuna cu contextual in care se produce. Ca atare, tehnicile terapiei familiale includ focalizarea asupra familiei, si nu asupra bolnavului identificat. In consecinta, familia devine pacientul, si nu membrul individual al familiei care a fost identificat ca bolnav. Unul dintre scopurile majore ale terapeutului familial este acela de a determina care este rolul homeostatic, oricat de patologic ar fi acesta, pe care il indeplineste bolnavul indentificat in sistemul familial respectiv.

Terapia de grup este o formă de psihoterapie în care unul sau mai mulţi psihoterapeuţi discută cu mai mulţi clienţi (între 6 şi 10 persoane) despre o anumită problemă.

Cu toţii am crescut în diverse grupuri: grădiniţă, şcoală, grup de prieteni, familie, etc. Astfel, terapia de grup îţi oferă posibilitatea de a discuta o anumită temă cu o persoană specializată, într-un cadru cât mai asemănător cu mediul real. În cadrul unui astfel de grup îţi poţi exprima îngrijorările şi problemele, fără teama de a fi judecat sau criticat, scopul grupului fiind acela de a înţelege, ajuta şi de a oferi suport, a căuta împreună noi soluţii. Pe lângă dezvoltarea personală, grupul îţi oferă ocazia de a dobândi noi aptitudini sociale prin interacţiunea cu alte persoane, de a-ţi exprima opiniile şi de a asculta alte opinii, într-un cadru protejat de înţelegere şi informare. Grupurile pot avea ca subiect de discuţie:

• Probleme în relaţiile interpersonale
• Depresie şi/sau anxietate
• Probleme privind copiii şi adolescenţii
• Pierdere
• Trauma
• Probleme medicale, etc.

Probabil cel mai mare beneficiu al participării la un astfel de grup, este sentimentul de "nu sunt singur" pe care îl dobândeşti în acest cadru. Grupul îţi oferă posibilitatea de a interacţiona cu persoane cu probleme asemănătoare şi de a privi aceste probleme şi "prin ochii altora". Alte beneficii ale participării la un grup de terapie sunt:

• posibilitatea de a lucra atât în mod activ, cât şi prin observare
• oportunitatea de a reflecta şi observa comportamentul personal şi al celorlalţi
• de a da şi de a primi opinii, păreri referitoare la problemele, dilemele, întrebările şi subiectele din grup
• compararea situaţiilor personale cu ale altora, găsirea similitudinilor, dar şi a soluţiilor la aceste probleme
• dezvoltarea încrederii în sine, în a exprima păreri şi puncte de vedere personale, în a vorbi liber
• participarea la discuţii desfăşurate într-un mediu suportiv şi confidenţial

Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este o formă de psihoterapie integrativă care se bazează pe teoria conform căreia există o relaţie de reciprocitate între procesele cognitive (ceea ce gândim), emoţii (ceea ce simţim) şi comportamente. Terapiile cognitiv-comportamentale s-au dezvoltat prin combinaţia dintre două forme majore de psihoterapie: ·                     terapiile comportamentale, bazate pe aplicarea clinică a teoriilor comportamentale, cum sunt principiile învăţării (primează rolul condiţionării clasice şi al condiţionării operante) ·                     terapiile cognitive, bazate pe aplicarea clinică a cercetărilor privind rolul structurării cognitive a experienţelor în determinarea emoţiilor şi comportamentelor. Terapia cognitiv-comportamentală este o formă de terapie limitată în timp, care presupune realizarea unei evaluări detaliate de către terapeut pentru stabilirea problemei ce urmează a fi abordate şi realizarea unui plan structurat de tratament. Clientul şi terapeutul colaborează în acest demers, pentru identificarea şi înţelegerea problemelor prin prisma relaţiei dintre gânduri, emoţii şi comportamente. Abordarea este centrată pe „aici şi acum” şi presupune elaborarea unor strategii şi scopuri terapeutice care sunt monitorizate şi evaluate pe parcursul terapiei. Accentul este pus pe dobândirea şi utilizarea unor abilităţi noi într-o manieră activă, prin aplicarea practică între şedinţe a lucrurilor învăţate („teme de casă”). De fapt, în timp, clienţii învaţă să aplice principiile TCC în viaţa de zi cu zi, necesitând din ce în ce mai puţină îndrumare din partea terapeutului. Asumarea acestui rol de către client face ca beneficiile înregistrate pe parcursul TCC să se menţină şi după încheierea propriu-zisă a terapiei.  Utilizarea terapiei cognitiv_comportamentale Terapia cognitiv-comportamentală a fost utilizată cu succes pentru a trata o gamă largă de probleme, printre care: tulburări anxioase (tulburare de panică, fobii specifice, anxietate socială, anxietate generalizată, tulburare obsesiv-compulsivă), depresie, tulburări de comportament alimentar, tulburări de somn, disfuncţii sexuale, dependenţă de substanţe psihoactive, tulburări de personalitate. Poate fi aplicată sub formă de psihoterapie individuală, de grup, de cuplu sau de familie.